• Publicitate

Proza: Cartile nu sunt pe nedrept tinute minte

Discutii pentru suflet: muzica, teatru, filme, proza, fotografie, poezie. Momente memorabile din arta si cultura romaneasca si internationala.
Răspunde

Proza: Cartile nu sunt pe nedrept tinute minte

Mesajde Anca Labuneti » 15 Ian 2010, 06:47

"Literatura este o investiţie de geniu care plăteşte dividende în toate vremurile ulterioare. " ( John Burroughs)
"Si-am renascut din propria cenusa ... Phoenix_Bird "
Avatar utilizator
Anca Labuneti
Echipa Emigrare.CA
Echipa Emigrare.CA
 
Mesaje: 1433
Membru din: 21 Iul 2008, 01:51
Localitate: Vancouver,BC,CA
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 2 ori

Publicitate

Mesajde Anca Labuneti » 16 Ian 2010, 12:40

"320 de pisici negre" de Rodica Ojog Brasoveanu

" Era un adevărat iad. Trei sute douăzeci de animale negre ca smoala mişunau pe un perimetru de douăzeci de metri pătraţi. Nu se mai distingea nimic din mobile, iar covorul ondula spinări şi capete de blană tuciurie. Ca să fie auzită, Emilia trebui să urle la urechea englezului:
— Ai influenţă asupra bătrânei. Spune-i să isprăvească mai repede.
Vacarmul ajunge până în stradă. Melania, radioasă, strângea mâinile lui Tolea şi Nicolaescu care-i primeau mulţumirile, în mod evident epuizaţi. Nu încăpea nici o îndoială că trecuseră prin încercări grele. Aveau figurile şi mâinile acoperite de zgârieturi, un plasture ţinea urechea economistului lipită de cap să nu cadă, iar expresia era a unor oameni istoviţi.
— V-aţi întrecut pe dumneavoastră înşivă, domnilor, de asta sunt încredinţată. Urmărită cu interes de asistenţă, trecu la verificarea temeinică a candidaţilor. Pentru a evita confuziile, animalele ieşite din competiţie erau azvârlite discret şi cu multă grijă pe fereastră. Mieunatul dura câteva secunde căci, în contact cu solul, nu se ştie de ce, amuţeau brusc. De fiecare dată, figurile balerinului şi a lui Nicolaescu se lungeau, pierzând în cele din urmă orice expresie. Cartierul trăia o viaţă intensă şi Morton regreta că nu şi-a luat aparatul de filmat. Mirciulică a fost al o sută optzeci şi treilea motan cercetat. Spre surpriza celorlalţi, răspunse admirabil testelor Melaniei. Mâncă ciocolată, trase o duşcă zdravănă de rom şi ascultă cu interes povestea piticilor rătăciţi în grădina de zarzavat a cumetrei Zamfira. Nicolaescu, care nu se mai simţea sigur de nimic, propuse totuşi continuarea selecţionărilor. Să mai aleagă bătrâna vreo zece-cincisprezece dobitoace care să fie supuse unor întrebări de baraj. Cel puţin aşa îşi închipuise el că vor decurge lucrurile. Melania îşi strânse umerii înguşti, dând hotărâtă din cap.
— Nu am nevoie decât de Mirciulică. Pe prietenii lui i-am primit totdeauna cu plăcere în vizită, dar spaţiul de care dispun nu mi-a îngăduit să fac mai mult pentru ei.
— Îi e teamă să nu vă înşelaţi, interveni Emilia Plopeanu. Reţinând cinci- şase motani, să zicem, cu semnalmente apropiate, posibilitatea de a fi fost indusă în eroare se reduce.
— Cum m-aş putea înşela? Acesta e Mirciulică şi nici o îndoială nu stăruie în mintea mea.
— De, făcu economistul, pipăindu-şi plasturele, nu mi s-a părut bucuros din cale afară de revedere.
Ochii bătrânei se umplură brusc de lacrimi.
— E atât de modest, iar despre pudoarea lui nu aş isprăvi niciodată să vă povestesc! Sunt aproape sigură că vă pot face o mărturisire. Nici mie nu-mi place să-mi etalez sentimentele în public, chiar dacă de data aceasta nu mă simt în stare să mă stăpânesc. Îşi lipi tandră obrazul de capul cotoiului. Trăiesc cea mai fericită zi din viaţa mea şi asta mulţumită dumneavoastră. Ned dădu la o parte un colţ de perdea. Se întunecase de-a binelea. Câţiva trecători străpungeau grăbiţi reţeaua fină a ploii. Propuse operativ:
— Trecem la evacuare!
— Poftim?! Balerinul îşi rotunji ochii albaştri şi Morton îşi zise că evenimentele fuseseră cu mult peste puterile lui. Avea să mai treacă timp până să se dezmeticească complet. Nicolaescu rânji sinistru.
— Aş vrea să văd şi eu cum alungaţi o armată de bestii afară, în ploaie.
— Trebuie să fim prudenţi, spuse Emilia. Gândiţi-vă ce impresie ar face aproximativ o sută cincizeci de motani revărsaţi şuvoi dintr-un bloc.
— Propun să continuăm procedeul folosit la selecţionare, spuse economistul. Îi luăm pe rând de coadă şi zvârr... pe fereastră! Ned lăsă ţigara pe marginea scrumierei şi îşi puse mănuşile. Zâmbea tot timpul şi Emilia se întrebă dacă la urma urmelor englezul nu-i un excentric în căutare de clişee inedite. "În cazul ăsta, a fost servit după pofta inimii. Bătrâna e un număr senzaţional cum nu găseşte nici la el acasă..."
— Vom proceda la câteva transporturi, spuse Ned. Încărcăm pisicile în saci şi le abandonăm în diverse puncte ale oraşului. Eşti cu maşina, Tolea?
— Da. Nicolaescu se aplecă înainte cu privirea subţiată. Întrebă apăsat:
— Cine le bagă în saci? Asta vreau să ştiu. Îşi arătă mâinile şi urechea. În treacăt fie spus, azi am făcut prima injecţie antirabică. Mi-a fost destul de greu să-i explic ăluia de unde am atâtea amintiri.
— Cred că v-aş putea da o idee... Melania îşi trecu sfioasă degetele peste obrajii carminaţi. Dacă în fundul sacului s-ar afla câteva felioare de salam, aţi crea o stare de spirit mai favorabilă pentru prizonierii dumneavoastră. Englezul începu să râdă. Bătrâna îi prinse privirea lucioasă şi îşi plecă numaidecât pleoapele.... "

http://www.scribd.com/doc/12177665/Bras ... sici-Negre
"Si-am renascut din propria cenusa ... Phoenix_Bird "
Avatar utilizator
Anca Labuneti
Echipa Emigrare.CA
Echipa Emigrare.CA
 
Mesaje: 1433
Membru din: 21 Iul 2008, 01:51
Localitate: Vancouver,BC,CA
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 2 ori

Mesajde allinapopa » 03 Feb 2010, 20:18

Imi place tare mult R. Ojog Brasoveanu, intamplator asta e ceea ce citesc eu acum, 320 de pisici negre, o recitesc a 5 oara cred si tot mi se pare relaxanta..:)
allinapopa
Am aflat de voi...
Am aflat de voi...
 
Mesaje: 31
Membru din: 22 Feb 2007, 14:49
Localitate: Toronto,On,CA
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 0 data

Mesajde Anca Labuneti » 02 Mar 2010, 16:08

Ioan Dan ne-a lasat mostenire o exceptionala colectie : 'Cavalerii' , ' Cavalerii Ordinului Basarab', 'Curierul secret', ' Taina cavalerilor'.
Nu m-au pasionat prea mult romanele istorice, dar maniera in care scrie Ioan Dan e memorabila.

Pasaj din "Cavalerii" :

" În prima duminicã din iunie a anului 1599, intrarã prin poarta de nord a Bucurestilor doi cãlãreti cu hainele colbuite de drum lung. Cel din fatã pãrea un dovleac asezat în cumpãnã pe cal. Arãtarea de sub el se dovedea o slutenie rar întâlnitã în Câmpia Bãrãganului. Al doilea cãlãret era un lungan cât o grindã, cu fata roscatã adusã înainte ca un bot de vulpe, cu pãrul rosu sãltat pe crestet asemenea unei creste de cocos.
— Nu crezi, dragã domnule Sile Adormitu, întrebã primul cãlãret, cã s-ar cuveni sã ne udãm gâtlejurile dupã atâta obosealã?
— Pe portile iadului, domnule Costache! rãspunse al doilea cãlãret înviorat dintr-o datã. Aveti totdeauna unele idei adânci, izvorâte dintr-o meditatie îndelungatã. Nu-mi trecuse prin minte asemenea desfãtare a corpului, datoritã firii mele lipsite de haruri înalte. Ultimul chef l-am fãcut cu pãrintele Grasa si nu mã rusinez a vã mãrturisi cã sfintia-sa m-a bãgat sub masã dupã primele douã gãleti cu vin. Atunci, sau poate ceva mai târziu, mi-am dat seama de toatã pãcãtosenia mea trupeascã. Dacã mi se va întâmpla asemenea lucru si cu domnia-voastrã, sã nu-mi interpretati slãbiciunea ca o lipsã de respect. Va fi suficient sã mã stropiti cu apa unei gãleti pentru a mã readuce în simtirea spiritului. Apoi voi avea cinstea sã vã fac o cântare la ureche. Am o voce care te bagã în rãcori.
Ajunsi printre primele case, cãlãretii îsi domolirã caii obositi, iar privirile lor cãtarã lacome împrejur, asa cum se întâmplã celor ce lipsesc de acasã multã vreme. În timpul noptii plouase peste oras. O ploaie scurtã, bogatã, care dãrui zorilor o atmosferã calmã, rãcoroasã. Mirosna florilor de salcâm stãruia în aer dulce-amãruie, ca un parfum înviorãtor. Soarele de dimineatã stergea urmele ploii, dar întreaga atmosferã a orasului pãrea cã întinerise peste noapte. Prin curtile gospodarilor, pietrisoara se umflase brusc de atâta sãnãtate. Stânjeneii, cam plini de ei, sfidau cãldura cu sãbiile întinse bãtãios în jurul minunatelor flori albastre, iar tufele de regina-noptii, înalte cât omul, îsi strângeau petalele ofensate, gata sã le redeschidã la cel mai mic semn de slãbiciune a soarelui. Casele boieresti, multe la numãr în partea de nord, cu intrãrile mari si cerdacurile în stare sã adãposteascã fiecare o nuntã, rãsãreau ici-colo din mãretia boschetelor sau a copacilor bãtrâni. Ciresii se desfãtau ademenind privirile trecãtorilor cu fructele lor rosii-gãlbui, în care soarele Bãrãganului pusese ceva din sufletul sãu.
Înainte de a intra în Ulita Mare, cei doi cãlãreti îsi abãturã caii pe la piata Zece Mese, unde domnii Tufãnel-tatãl si Ciripoi-tatãl începuserã o disputã verbalã care ameninta sã nu se mai sfârseascã. Tarabele lor cu blaturi, cu sucitoare si cu linguri de lemn erau învecinate, chiar dacã le despãrtea o distantã de zece-doisprezece pasi. Distantã stabilitã de ei, dupã ultima pãruialã, ca între douã firme rivale respectate în acea zonã a Bucurestilor. Cei doi concurenti cãpãtaserã o bunãstare vizibilã, datoritã unor însemnate investitii fãcute în fiecare sezon cãlduros. Dacã în urmã cu câtiva ani se multumiserã sã-si expunã mãrfurile pe niste simple rogojini, acum tarabele confectionate din scânduri le dãdeau un aspect mai sobru, mai elegant. E drept cã în iernile geroase cei doi negustori îsi bãgau prãvãliile pe foc fie din cauza frigului, fie datoritã unor proiecte ambitioase. Dar, când începea anotimpul cald, câtiva gospodari din zona bogatã a orasului se pomeneau într-o dimineatã cã le-au dispãrut gardurile si nimeni nu le-ar fi putut recunoaste în cele douã tarabe din scândurã geluitã frumos. Cu toatã cãldura statornicitã în Câmpia Bãrãganului, din motive total necunoscute, domnul Tufãnel-tatãl purta o splendidã cãciulã de miel alb si negru. Culorile se pãstrau la ea în pãrti egale, ceea ce arãta cã a fost confectionatã din douã cãciuli mai vechi. Sumanul aproape nou, cu mânecile mult prea lungi, avusese cu sigurantã un stãpân voinic, iar domnul Tufãnel-tatãl putea fi bucuros cã nu se întâlnise pânã în ziua aceea cu fostul proprietar. Fata lui micã, nitel suie, semãna cu a unei veverite, iar ochii mari, cu priviri alunecoase, arãtau o notã de inteligentã.
Ciripoi-tatãl pãrea un adevãrat gentlemen. Pãlãria lui de catifea, cam roasã de timpul necrutãtor, fusese croitã cândva pe o cãpãtânã de urias. Acesta era motivul pentru care frumosul acoperis se supunea atractiei gravitationale si aluneca plin de respect pe fata negustorului, acoperind-o cu totul. Obisnuit cu nãzdrãvãniile ei, domnul Ciripoi o trimitea pe crestet cu o scurtã loviturã de palmã, iar de sub ea se arãtau niste urechi mari, clãpãuge, un. nas în formã de conopidã, o gurã cât o jumãtate de sapã, cu buzele vinete, supte înãuntru, datoritã unor lipsuri interioare de stalactite si stalagmite. Spre deosebire de rivalul sãu, nu purta suman din douã motive destul de serioase. Întâi, timpul cãlduros nu pretindea asemenea îmbrãcãminte, iar mai apoi, distinsul cetãtean al Bucurestilor nu poseda nici un obiect care sã semene cât de cât a suman. Pantalonii cu fundul mare, bun de adãpostit o clopotnitã, îi împrumutase definitiv de la un bulgar neprevãzãtor, dornic de o baie strasnicã în râul Dâmbovita. La aparitia celor doi cãlãreti, negustorii se aflau în toiul disputei verbale, mai ales cã onorata clientelã obisnuitã la piata Zece Mese nu se îmbulzea pe lângã tarabe. Domnul Tufãnel-tatãl, mai ager în priviri decât concurentul sãu, se opri la jumãtatea frazei, ochii îi crescurã brusc, iar exclamatia de surprizã îl fãcu pe Ciripoi sã tresarã.
— Vere, zise domnul Tuf ãnel, ia seama colo în spatele tãu! Nu crezi cã boierii care s-au oprit ne cautã pe noi?
Ca orice om cu sufletul curat, Ciripoi nu-si pierdu vremea sã cerceteze. Primul sãu gest fu îndreptat spre marfã, cu gândul de a prinde în brate întregul inventar al prãvãliei, cu care sã se fofileze prin multime. Dar tot atât de repede negustorul trase concluzia cã în vorbele celuilalt nu se afla nici o nuantã de alarmã, asa cã îsi întoarse privirile printr-o fulgerãtoare si elegantã rãsucire a capului. Astfel, pãlãria îi veni peste fatã, o sãltã pe crestet cu un dupac îndemânatec, iar ochii lui licãrirã a bucurie.
— Hei, Ciripoi, Tufãnele, ia veniti mai aproape! strigã Sile Adormitu.
Cei doi nu o luarã la goanã spre o atât de dulce chemare, ci zburarã în întâmpinarea ospetilor. Pantalonii bulgarului si sumanul de provenientã anonimã fâlfâirã scurt printre tarabe. Sile si Costache Caravanã zâmbirã multumiti, observând agilitatea bãtrânilor negustori.
— Câti ani ai, Ciripoi? întrebã Sile, învârtind în palme douã pungi burdusite cu aspri. Ciripoi-tatãl, om cu scaun la cap si trecut prin multe, socoti sã mai adauge la vârsta realã încã vreo douãzeci-treizeci de ani, stiind cã bãtrânetea putea zgândãri generozitatea cãlãretilor. Dar nebunul de Tufãnel i-o luã înainte si rãspunse cu o voce mare, asemenea unui ostean:
— Cincizeci si doi are, înãltimea-ta. E nãscut într-un an cu mine.
— Minte! sãri Ciripoi-tatãl ca ars. Eu abia mã tin pe picioare de bãtrân ce sunt. În toatã piata asta nu e unul mai bãtrân si mai oropsit ca mine.
Sile Adormitu îsi înfrânã un început de zâmbet, încruntându-se.
— Atunci, de tine nu avem nevoie. O sã ne multumim numai cu Tufãnel. “Sã mã ia naiba de nãtãrãu! gândi Ciripoi. În toatã Mahalaua Opincarilor nu se aflã unul mai nãtãrãu ca mine. Domnul acesta tine în palme douã pungi. Asta se cheamã cã nu le-a scos întâmplãtor. Una din ele ar încãpea fãrã urmã în pantalonii bulgarului. Dacã nu pun mâna pe una din pungile alea, pot sã mã arunc din clopotnita bisericii Sfântul Spiridon, cã nu e nici-o pagubã. Fãcu o nouã plecãciune în fata lui Sile, apoi o luã mai pe departe:
— Înãltimea-ta, oamenii cuminti sunt rari. Abia dibãcesti unul într-o piatã. Mie mi-a mers vestea cã as avea mai mult scaun la cap chiar decât un boier. Asta, fãrã sã mã laud. Vãru Tufãnel, arde-l-ar pe..., stie cã la mine vin dupã sfaturi toti înteleptii din mahala. De pomanã dau sfaturi. Sã mor dacã mint! si oamenii zic: Sã mergem la bãtrânul Ciripoi dacã vrem un sfat bun. Eu nu-i pot opri sã-mi zicã bãtrân. Altfel, sunt dintr-un an cu Tufãnel. Ba, cred chiar ceva mai tânãr si mai sprinten.
— Dã-te mã-n câstig de-aicea! i-o întoarse Tufãnel-tatãl.
Dar un gest al lui Sile îi domoli pe amândoi.
— Îl cunoasteti pe negustorul Isaia?
— Ca pe o brezaie, râse Ciripoi. În tinerete îi aduceam niste cai,
mamã, mamã. Numai cai turcesti. Noaptea îi luam, noaptea îi vindeam si tot noaptea dispãreau din curtea jupânului Isaia de parcã intrau în pãmânt.
— Da, da, înteleg, zâmbi Sile. Acum, adunati-vã marfa! Mai cãtre searã mergeti la Isaia sã vã dea câte un cal pe alese si straie pe mãsura voastrã! De fapt, stie el ce vã trebuie. Mâine dimineatã veniti la hanul Privighetoarea de Aur! Iatã si niste bani pentru femeile voastre.
Cei doi prinserã cu îndemânare pungile grase, pipãindu-le lacomi, în timp ce Sile si Costache Caravanã îsi îndreptarã caii pe Ulita Mare, cãtre faimosul han Privighetoarea de Aur. "

http://www.scribd.com/doc/7134034/Cavalerii
"Si-am renascut din propria cenusa ... Phoenix_Bird "
Avatar utilizator
Anca Labuneti
Echipa Emigrare.CA
Echipa Emigrare.CA
 
Mesaje: 1433
Membru din: 21 Iul 2008, 01:51
Localitate: Vancouver,BC,CA
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 2 ori

Mesajde nora huja » 02 Mai 2010, 09:09

Sa ne amintim si despre chemare, talent, pasiune in vremurile ce ni l-au scos in cale pe Michelangelo.

"Michelangelo se aseza in fata unei coloane brute, cu un ciocan intr-o mana si cu o dalta in cealalta. Ii placea greutatea lor. Piatra era concreta, nu abstracta. Nu putea fi discutata din diverse puncte de vedere, ca dragostea sau teologia.

Nici un teoretician nu scosese vreodata vreo stanca din cariera.
Avea o abilitate naturala, ce nu se schimbase in lunile cat lipsise. Loviturile lui taiau pietra serena usor. Era un ritm natural intre respiratia lui si miscarile ciocanului, in timp ce dalta ii aluneca in fagas.
Contactul tactil cu piatra il facea sa simta ca viata are sens, iar impactul loviturilor trimitea valuri de energie prin bratele-i slabanoage pana-n umeri, piept si prin diafragma pana-n talpile picioarelor.
Pietra serena pe care o lucrau era calda, era de un gri albastrui ce reflecta lumina schimbatoare, si era placuta privirii. Piatra era dura si totusi docila, elastica, cu un caracter la fel de vioi ca si culoarea, imprumutand celor care o lucrau seninatatea cerului albastru italian.

Familia Topolino il invatase sa lucreze piatra cu prietenie, sa ii caute forma naturala, cu munti si vai, chiar daca parea solida, si sa nu fie niciodata nepasator fata de ea.
- Piatra lucreaza cu tine. Se descopera singura. Dar sa o lovesti cum trebuie. Piatra nu e potrivnica daltii. Nu este ranita de ea. E in natura ei sa se schimbe. Fiecare piatra isi are propriul caracter. Acesta trebuie inteles. Ai grija de ea, sau se va sparge. Nu permite pietrei sa se distruga.

Prima lui lectie fusese ca puterea si rezistenta erau in piatra, nu in maini sau unelte. Piatra era cea care era stapana si nu pietrarul. Daca vreun pietrar credea ca el este stapan, atunci piatra i se impotrivea si il biruia. Daca un pietrar isi batea piatra asa sum un contandino isi batea animalele, atunci materialul bogat, cald si stralucitor devenea mat, lipsit de culoare, urat si murea in mana lui....
A fost invatat inca de la inceput ca piatra avea o calitate mistica si trebuia acoperita noaptea, pentru ca se crapa daca era atinsa de razele lunii pline. Pentru a ramane docila, trebuia sa fie pastrata calda in saci, iar sacii trebuiau sa fie umezi. La caldura piatra capata aceleasi ondulatii pe care le avea in munte. Gheata ii era dusman...
Piatra era numita precum cel mai valoros aliment: carne.
Scalpellini respectau piatra. Pentru ei, aceasta era materialul cel mai rezistent. Le daduse nu doar materialul cu care isi construisera casele, fermele, bisericile, orasele, ci le daduse o munca, mandria mestesugului lor, un mod de trai. Piatra nu era rege, era Dumnezeu. O adorau la fel ca stramosii lor etrusci. O tratau cu respect.

Drumul, serpuind dupa contururile dealurilor, cobori intr-o vale, apoi urca Muntele Ceceri spre cariera. Pe cand coteau spre Maiano, Michelangelo vazu gaura din munte, cu straturile alternative de piatra in albastru si gri si fiolanele patate de fier. Pietra serena era ingropata in straturi orizintale. De aici isi alesese Brunelleschi piatra pentru frumoasele biserici San Lorenzo si Santo Spirito. Sus pe stanci cativa barbati marcau blocul ce urma sa fie taiat cu un scribbus, un varf ce era bataut in sens contrar granulatiei, pentru a separa blocul de masa principala..."

Irving Stone, Agonie si extaz
Avatar utilizator
nora huja
Imi place aici si raman...
Imi place aici si raman...
 
Mesaje: 154
Membru din: 01 Noi 2006, 16:06
Localitate: Satu Mare, RO
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 1 data

De citit:)

Mesajde andreicristiandumitrescu » 08 Noi 2011, 08:03

Gellu Naum, Zenobia.
Mircea Cartaresc, Orbitor, Rem
Octavial Paler, Viata pe un peron
Andrei Plesu, Despre Ingeri

Intradevar, cartile nu vor fi tinute minte pe nedrept. Ce te face sa tii minte o carte? Dar cine isi aduce aminte de coperta lor? :) De carte in sine, nu de ceea ce are ea intre coperti?
andreicristiandumitrescu
Am aflat de voi...
Am aflat de voi...
 
Mesaje: 3
Membru din: 08 Noi 2011, 07:21
Localitate: Bucuresti, RO
A multumit: 0 data
I s-a multumit: 0 data

Următorul

Înapoi la Canada - Arta si cultura

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 9 vizitatori

  • Publicitate